Mariana Ciobanu

Jucand tennis cu Moldovenii din Londra

In sfarsit a avut loc premiera  filmului ‘Playing Moldovans at Tennis’ in Londra. Am asteptat acest eveniment de prin 2010 de cand circulau zvonuri prin Chisinau ca se filmeaza filmul, desi pe atunci habar nu aveam ca voi privi premiera in Londra.

Acest eveniment a fost precedat de o luna de discutii, dezbateri si sfatuiri intre moldoveni despre misteriosul dress code numit black-tie. Noi, moldovenii din companie,  neimblati pe la asa evenimente glamouroase,  aveam emotii si anume sa nu fim total gresit imbracati la premiera unui film in care banuiam ca se ridiculizeaza usor provincialismul moldovenesc.

Oleg a refuzat din start deoarece conform codului black-tie trabuia sa poarte costum negru din lana, papion si un tip special de camasa. Nu a vrut sa inchirieze, in Horsham, orasel cu batranei fermecatori, nu am gasit asa centre de inchiriere.
Alt coleg de-al meu nu poarta papion la gat din gradinita, iar planul lui de a intra in geansi in intuneric cand incepe filmul, cel mai probabil ar fi esua la intrare, deci a cautat alternative mai realiste.
Eu am asteptat rochia mea cu sufletul la gura, mai bine de o saptamana, tot scriidu-le celor de la magazin online si rugand-i frumos sa se grabeasca. Nu, eu nu voi merge la premiera glamuroasa in rochita HM!

*********

Filmul mi-a parut de aici, departe de casa altfel, am ras mult si, in acelasi timp a fost melancolic, unii mai scapau cate o lacrima de dor, era filmul nostru intr-o sala plina de englezi. Primele discutii dupa film au fost despre gradul de offensiveness din film, dar cel mai probabil ca asta era doar problema noastra, a moldovenilor. Englezii cu care am vorbit le-a placut felul cald de a fi al moldovenilor din film, dupa care ma tot intrebau despre misteriosul stat mafiot Transnistria.

Filmul in Londra a fost caritabil, evenimentele caritabile fiind extrem de frecvente aici, oamenii se imbulzeau sa cumpere carti si DVD-uri cu filmul stiind ca banii vor pleca la copii din Moldova, ceea ce a facut premiera de aici umana.

Tags: London, Moldoveni in Londra, Playing Moldovans at Tennis

Eu si polita mea de asigurare medicala obligatorie

Intru în sfârșit la medic în cabinet, simt că vibrează telefonul mobil în timp ce vorbim,  bag mâna în geanta uriașă și caut concentrată,  medicul face reflexiv un pas spre mine și trage o privire fugară în geantă în timp ce discută preocupat, eu însă scot doar telefonul. Penibilul plutește în aer.

***

Говорят, что при очередном повышениии зарплат, Сталин из списка профессий вычеркнул врачей. – Как же так?- возмутился секретарь, – это же медики! – Хороший медик, – ответил отец народов, – голодным не останется!

Sun să mă programez la o consultație, aflu că nu posibil, e coadă vie. Vin cu fișa medicală din care curg fițuici cu analize, nu știu sigur ce diagnostic am pentru că din mâzgălituri pot trage doar niște concluzii înfiorătoare. Stau 2 ore în rând,  tot apar descurcăreții care întind complice pliculețe asistentei și intră imediat la consultație. Îmi ajunge rândul, dar în fața mea agresiv intră o domniță, e picătura care umple paharul a doua ore de frustrări, fac scandal obijduită,  simt că nu mai ajung diseară la concert, rușinată, tipa parcă ar vrea să iasă, medicul însă mă dă afară diplomat și-mi explică că e vorba de doar 3 minute. Ușa se încuie pe 30 de minute. Cei din rând îmi explică: ea plătește, noi suntem cu polițele. Mă supun, asta e soarta mea de om cu poliță obligatorie de sănătate.

Polițele de asigurare obligatorii sunt un subiect dureros pentru mine. În fiecare an câteva mii de lei din salariul meu se duc întru-un fond. Cei care primesc salariile din acest fond se vor purta urât în primul rând cu cei care au polițe de asigurare. Medicul de familie se răstește periodic la mine, sau mă face să aștept preferând pe alții mai cooperanți pentru că eu obnaglela, și cu funcția care habar nu am cum a ajuns să fie scrisă pe fișa mea medicală, anul ăsta încă nu i-am oferit atenții. Eu la rându-mi nu (vreau să) înțeleg de ce trebuiesc atenții din moment ce bat la ușa ei de 2-3 ori pe an pentru 5-10 minute.

Polițele de asigurare pot fi și mai dureroase la propriu, atunci când sora medicală îți distruge vâna cand pune o injecție pentru că nu e atentă, cine poate fi atent la așa salarii, îmi lămuresc pacienții din jur, și încep să-mi înșire regulile neoficiale de supraviețuire ale unui om cu poliță de asigurare.

Simt pe pielea mea cum se întreține și oficial, și neoficial sistemul nostru de sanatate. Chelnerii primesc bacșiș pentru că au zâmbit, nu au greșit comanda și că au fost, în genere, bravo. Medicii nu-și au locul in tot acest penibil scenariu cotidian.

Soluția? Acesta nu e domeniul meu, dar perioada sovietică demult a trecut, dar fondul de asigurări se face totuși și din salariul meu.

P.S.  Mai nou, din acest miraculos fond se promite un salariu de 10 000 de lei pentru medicii de la țară.  Să vedem ce-o sa iasă și de unde o sa iasa acești bani misterioși.

Tags: coruptie, medicina, polita de asigurare obligatorie

Cel mai frumos oras din lume – mit sau realitate

Pot petrece ore în șir aiurea prin centrul istoric al orașelor în care sunt turistă.  În Chișinău îmi place să cred că în casele mai mari și mai vechi au stat familii de  boieri și incerc să-mi imaginez oare cum își petrecea nobilimea  de pe timpuri rutina, cum făceau baluri sau discutau politică la o cafea. Doar că Chișinăul nu abunda în aristocrație, casele rămase de la ei sunt și mai puține, iar toate visările mele romantice se termină în momentul în care ochii se opresc la termopane sau totuși trec de fereastrele putrede și mâncate de carii și se opresc  fie într-o sacoșă Green Hills sau într-o sticlă de vodka Spicușor.

Proprietarii inițiali din aceste căsuțe fie au fost deportați, fie au renunțat la imobile și au ars toate documentele, ca și străbuneii mei candva,  și au trăit toata viața cu frica în sân să nu apară  cumva dovezi de prin arhive că erau burghezi. Casele au fost repartizate frățește diferitor indivizi dubioși din clasa muncitoare pe care îi întâlnesc și acum aburiți de alcool pe strada București în plimbările  mele matinale spre serviciu. Și, in genere, diferiți indivizi cu trecut dubios au fost încurajați să devină noua elită.

Pe această elită o cam doare în cot de cocioabe interbelice și crede că termopanele și clădirile de sticlă sunt la modă. Sau nu cred în termopane și sticlă, dar ispitele  financiare au ultimul cuvânt. Clădirile care au supraviețuit două războaie mondiale au fost sacrificate  și continuă să fie sacrificate în lupta anticomunistă.  Administrația incomptentă nu are culoare politică, iar ce a mai rămas din centrul istoric  poate fi reparat  ”cu succes”  în mai puțin de 4 ani.

Până va ajunge o altă elită la putere, orașul va fi o apariție cu schelete avangardiste de sticlă și termopane în clădiri violete. Șipoate măcar această elită se va lupta să pastreze această relicva tristă moștenită de la începutul sec 21.

Hai sa facem ONG-uri

“Eu când o să fiu mare vreau să fiu coordonator de proiect sau program officer sau şi una şi alta. Vreau să am mai multe markere colorate, foi şi flipcharturi. ONG-ul meu va avea muulte departamente cu câte măcar un om, uneori acelaşi om să fie în câteva departamente, să nu fie supărare. Departamentele vor avea denumiri sofisticate: sustenabilitate, maintenabilitate şi alte cuvinte în engleză. Deşi nu neapărat englezisme, merge şi vreo limbă asiatică, pentru unicitate.

Organizaţia mea neaparat va avea stilouri, mape, carnețele mari, mici și mijlocii, agende, tea cups, sacoșe și, desigur, tricouri cu logoul imprimat pe ele.

ONG-ul nostru va face multe traininguri despre cum să faci training ca cei care participă la training să facă training. Asta va atrage mulți voluntari dornici să discute despre: follow-ups, multitasking, goals, și mainstreaming.

Vom scrie proiecte ca să ne vină cât mai multe granturi, dar ca să ne vină granturile, va trebui să începem să facem ceva cu impact social, de exemplu: vom curăța un parc.

Pentru aceasta vom face deseori ședinte în care vom discuta cel mai corect aproach de a organiza această curățenie, vom face un project plan, fiecăruia din departament i se vor asigna multe responsabilități.

Departamentul de Finance se va ocupa cu strângerea de fonduri pentru mănuși, sacoșe, pahare de unică folosință pentru coffee breakuri și alte resurse vitale pentru proiect.

Departamentul de PR  va organiza informarea maselor: vom scrie cu cretă pe asfalt, vom cânta despre curățenie, vom tipări câteva mii de foi volante colorate pe care le vom distribui cu ajutorul rețelei  de voluntari și vom face conferințe de presă pentru sensibilizarea opiniei publice.

Iar cetățenii care nu vor participa la curățenie sunt niște pasivi din punct de vedere social, din această cauză noul ONG cu portofoliul împrospătat va organiza noi și noi proiecte, care vor avea ca scop educarea spiritului civic în cetățeni și corectarea acestora.

PS: Înainte, când copiii aveau vise sănătoase, era mai bine.

PPS: Anul trecut am participat la curăţirea parcului de la Valea Trandafirilor cu colegii de la serviciu, nu am idee cine a organizat totul pentru că încă nimeni nu și-a asumat meritele într-o conferință de presă.

Tags: curatenia de primavara, ong, social

“ia valnaaaa…”

Medicul mi-a zis s-o las mai moale cu E-urile, acum mananc in principiu, chefir, dar asta e alta istorie. Noi suntem E-uri: eul fiică, eul soră, eul prietenă, eul iubită, eul colegă de serviciu. O dată pe an, în prima sâmbătă din februarie timp de 9 ani se trezeste eul colegă de clasă.

Întâlnirile cu colegii de clasă sunt ca întâlnirile cu foştii iubiţi, fiecare încearcă să-şi prezinte viaţa actuală mai frumoasă decât este de fapt şi, desigur, decât era înainte, să demonstreze că жизнь удалась, pentru că  raportările dintre tine şi cei cu care ai copilărit pot fi foarte dure. Vorbim mult şi despre trecut,  din această cauză se ajunge la situaţii absurde în care istorioarele de la lecţia de desen liniar şi din călătoria din România se povestesc (cu o regularitate care însă nu deranjeaza) în fiecare an.

Profesorii  mereu s-au îngrijorat mai mult decât îi obliga salariu de integritatea noastră, de viitorul nostru. Nimeni din colegii mei de clasă nu a ajuns nici preşedinte de ong-uri, nici vedete TV, peste hotare lucrează doar munci necalificate. Însă aceştia au devenit cu certitudine nişte oameni frumoşi, sentimentali, familişti care continuă sa se tot cumătrească şi acum, după aproape un deceniu de la absolvire.

În fiecare an burţile colegilor mei de clasă cresc simţitor, deja trec prin situaţii jenante în care mă uit la ei în ochi şi nu-i mai văd, nu-i recunosc. De, mai sunt oameni care cred că starea socială e direct proporţională cu mărimea pântecelui.

Revederile noastre anuale durează de la 6 la 12 ore. Cu această ocazie mai fac un update şi văd cum stă treaba în discotecile de sector. Situaţia e ca acum 10 ani, preţurile sunt mai umflate, iar evoluţia  a ignorat cu desăvârşire repertuarul discotecilor de cartier: “Я волнаaaaa…”.  Ce e val ca valul trece, pot sa fie 10 ani într-o viaţă de om pe care ai vrea să-i uiţi şi să reuşeşti să-i uiţi. Insa aceasta nu e valabil pentru anii de scoala.

Tags: absolventi, discoteca de cartier, februarie, scoala

Batranete fara tinerete

Irina era o batrânică şi asta numai la 7 ani abia împliniţi. La întrebarea mea naivă de copil de clasa întâi despre ce face în timpul liber, ea a răspuns sec « Lucrez, fac curăţenie » şi acesta a devenit credo-ul ei în viaţă şi amintirea cea mai clară a mea despre Irina. Ea nu se juca, ea se pregătea de mică să fie matură. Era mult prea serioasă pentru chefurile de la şcoală şi pentru că se străduia din răsputeri să trăiască după regulile cui le-o fi inventat, ea a abandonat facultatea şi înainte să împlinească 20 de ani deja era căsătorită, cu un aer boemo-plictisit de viaţă, în ciupici de casă, halat în floricele în magazinul din mahala şi cu minim 15 kilograme puse după balul de absolvire a şcolii generale. Iar ca la puţin timp după viaţa conjugală, ea sa vorbească în termeni necenzuraţi cu cel mai sincer dispreţ despre soţul ei care nu era tocmai prinţul la care se aştepta.

Existenţa Irinei s-a derulat într-un ritm fulminant şi melodramatic ajung la apogeu şi sfârşit tragic, cel puţin spiritual.

Din păcate, povestirea despre Benjamin Button e doar o povestire pentru că unii dintre noi se nasc bătrâni fără şanse de a mai întineri.

Tags: Benjamin Button, plictis

Sam ty Turcu

S-a iţit şi a privit mirat în jur cu naivitatea şi speranţa pe care ne-am învăţat s-o suprimăm necruţător în noi de mici copii. Timid, dar totuşi determinat să-şi trăiască visurile în situţia în care unii demult le-au ingropat, la 34 de ani, cu doi copii, paznic, Pavel Turcu care încă nu are nici un idol în materie de muzică, crede şi ştie că viaţa poate fi surprinzătoare, că televiziunile se pot bate pentru un interviu exclusiv la doar câteva zile de la lansarea piesei :

Pavel Turcu

O dată cu lansarea lui Turcu pe piaţa muzicală din Republica Moldova, s-a format şi o noua elită în materie de critică muzicală care a decis că miracole de Crăciun nu există, că e imposibil să ai 100 mii de vizite în 2 săptămâni, că Vivaldi e muzica “pantovaia” şi cu Mozart vom câstiga Eurovisionul. Ei au râs complice in sinea lor şi au exclamat în agonie de extaz “Ha, paţani, acum o sa va arăt în sfârşit schematic că eu îs mai deştept decât x, y si z.”

Muzicanţii “consacraţi”
Se supără dacă îl numeşti pe Pavel Turcu muzicant, “Noi suntem artiştii, pe noi ne stiu de pe panourile din Chişinău, noi cântăm la mai multe nunţi.”

Criticii muzicali
“Pavlusa Turcu se vrea o doamna Boillie sau cum ii zicea cucoanei de la Britain’s Got Tallet, numai ca Pavlusa e tamp de tot si fara talent. Astfel de cantece la piata centrala exista cu tona, inregistrate pe casete audio (ca pe CD-uri inca nu le cumpara nimeni), de unde rasuna cate o voce ragusita de paznik, slesari – ce vrei – numai artist nu.”

Miloşii
“… consider ca este o bataie de joc in adresa lui Turcu. Sincer, ca si OM zic acuma. A incercat baiatul, si bravo ca a avut curaj. dar citiva bloggeri se amuza pe seama asta, chipurile sustinind-ul…”

Scepticii
“Cred că Pavluşa Turcu a devenit deja un fenomen, dar pentru Eurovizion nu poate fi decît o drăguţă bulă de săpun.”

Criticii sociali
““Fenomenul Pavel Turcu” ne demonstreaza care-i nivelul intelectual al societatii noastre. Daca o “piesa” scrisa timp de o “sutka” (dupa cum a zis Turcu’) a dat startul mai multor discutii … iar mass-media din RM o promoveaza, rezulta ca suntem mult prea departe de adevarate valori ale unei societati.”

Dragii mei, din păcate nici alb, nici negru nu există, aşa cum nici cititorii voştri nu-s fani Vivaldi şi cum nici voi nu sunteţi aşi în subtilităţi.

Tags: eurovision, pavel turcu

Antisemitism pe moldoveneste sau despre cum cineva e cineva, dar cineva nu-i cineva

Headline-urile din presa moldovenească şi internaţională impresionează publicul de promtitudinea de care se dă dovadă când vine vorba de acţiuni anti-semite:
ONU îşi exprimă regretul faţă de acţiunea de ură religioasă
Ambasada SUA a condamnat actele antisemite de duminică
Autorităţile moldovene condamnă acţiunile antisemite din centrul Chişinăului
Comuniştii condamnă acţiunile antisemite de la Chişinău şi acuză noua guvernare de toleranţă excesivă
Mitropolia Basarabiei dezaprobă acţiunile creştinilor
Ce căuta drapelul fascist la protestul creştinilor împotriva Menorei evreieşti din centrul Chişinăului?
La nici 2 zile de la actiuni ONU si ambasada SUA şi-au exprimat deja părerea, iar partidele fuguţa s-au acuzat reciproc şi au condamnat în cor acţiunile. În aprilie când au fost implicati ne-evrei, ministerele nu ştiau, comuniştii nu auzeau, americanii şi ONU se faceau ca plouă, nu aveau informaţii şi în genere unde naiba e Republica Moldova pe hartă… într-un cuvânt, acţionăm şi reacţionăm selectiv.
PS: articolul nu e antisemit, şi vă rog să vă abţineţi de la astfel de comentarii

Tags: 7 aprilie, antisemitism

Evenimentul anului 2009

Îmi place emisiunea de duminică dimineaţa de la canalul History în care timp de cîteva minute e relatat evenimentul care marchează un an. De cele mai multe ori sunt evenimentele triste pe care oamenii le ţin minte. Evenimentul anului 1980 e de exemplu moartea lui John Lennon şi nimic frumos întâmplat în acel an nu a reuşit să umbrească asta.
În anul 2009 au pierdut comuniştii, însă asta nu reuşeşte să mascheze abuzurile pe care a fost în stare să le comită spiritul nostru mioritic şi curajul de care au dat dovadă cei care păreau adormiţi în somn de moarte.
A meritat? La întrebarea asta pot să răspundă doar victimele şi, mai trist, rudele victimelor. Cert e că la 3 iunie nu încape îndoială că s-ar fi ales un preşedinte comunist dacă democraţii nu ar fi simţit sângele şi, mai ales, furia şi deznădejdea noastră.
Evenimentul anului 2009 în Moldova nu e sfârşitul comuniştilor (la cum reacţionează ei bolnăvicios, zici că Apocalipsa din 2012 a venit pe nepusă masă o data cu democraţia), şi nici distrugerea instituţiilor statului care până la urmă nu a impresionat prea multă lume, evenimentul anului 2009 e atitudinea pe care am reuşit cu toţii să o luăm, curajul care a învins un sistem putred care nu a putut pierde cu demnitate.

Tags: 7 aprilie, comunisti

In asteptare

V. schimbă opinii, are principii şi e unul din cei mai buni economişti moldoveni. De fapt V. a fost racolat de o universitate americană şi e de 7 ani acolo. Nu mai vrea nici în ruptul capului să se mai intorcă, iar între timp şi fratele a plecat la studii peste hotare, iar mama a emigrat din ţară. Ultima oară cand am vorbit cu el şi-a exprimat în termeni necenzuraţi şi într-o română deja suspectă opinia despre Moldova. După acea conversaţie nu mai am chef să vorbesc cu el.
I. are o companie IT de success în Moldova care motivează mulţi tineri să rămână în ţară. De fapt I. acum e Marea Britanie, dupa ce absolveşte speră să stea cât mai puţin în Moldova înainte de a emigra în Canada.
A. e o contabila bună şi o profesoară plină de viaţă. A. e în SUA, după ce a absolvit ASEM-ul a plecat imediat În New York, acum trăieşte visul american ilegal, la fel ca şi Ecaterina care va naşte un copil acolo, la fel ca Iurie.
Ce a fost:
După cel de-al Doilea Război Mondial au plecat din Basarabia şi Bucovina în România aproape 1 milion de oameni de frica deportărilor. Ei erau ţinta principală a persecuţiilor comuniste pentru că erau intelectuali. Mulţi dintre noi au rude acolo pe care le-au descoperit cu uimire după Podul de flori.
A fost floare la ureche să îngenunchezi o ţară în care nu mai erau nici profesori, nici medici, nici ingineri şi nici alţi intelectuali care ar fi putut lua o oarecare atitudine. Trebuie să menţionăm aici meritele ocupanţilor care au avut grijă să aducă din Moscova specialişti care să pună pe picioare în mod « glorios » economia.
A trebuit să treacă zeci de ani pentru ca în Moldova să apară timid o nouă generaţie de intelectuali.
E nevoie de doar încă 4 ani ca să dispară ce a mai rămas din ea.