Mariana Ciobanu

Jucand tennis cu Moldovenii din Londra

In sfarsit a avut loc premiera  filmului ‘Playing Moldovans at Tennis’ in Londra. Am asteptat acest eveniment de prin 2010 de cand circulau zvonuri prin Chisinau ca se filmeaza filmul, desi pe atunci habar nu aveam ca voi privi premiera in Londra.

Acest eveniment a fost precedat de o luna de discutii, dezbateri si sfatuiri intre moldoveni despre misteriosul dress code numit black-tie. Noi, moldovenii din companie,  neimblati pe la asa evenimente glamouroase,  aveam emotii si anume sa nu fim total gresit imbracati la premiera unui film in care banuiam ca se ridiculizeaza usor provincialismul moldovenesc.

Oleg a refuzat din start deoarece conform codului black-tie trabuia sa poarte costum negru din lana, papion si un tip special de camasa. Nu a vrut sa inchirieze, in Horsham, orasel cu batranei fermecatori, nu am gasit asa centre de inchiriere.
Alt coleg de-al meu nu poarta papion la gat din gradinita, iar planul lui de a intra in geansi in intuneric cand incepe filmul, cel mai probabil ar fi esua la intrare, deci a cautat alternative mai realiste.
Eu am asteptat rochia mea cu sufletul la gura, mai bine de o saptamana, tot scriidu-le celor de la magazin online si rugand-i frumos sa se grabeasca. Nu, eu nu voi merge la premiera glamuroasa in rochita HM!

*********

Filmul mi-a parut de aici, departe de casa altfel, am ras mult si, in acelasi timp a fost melancolic, unii mai scapau cate o lacrima de dor, era filmul nostru intr-o sala plina de englezi. Primele discutii dupa film au fost despre gradul de offensiveness din film, dar cel mai probabil ca asta era doar problema noastra, a moldovenilor. Englezii cu care am vorbit le-a placut felul cald de a fi al moldovenilor din film, dupa care ma tot intrebau despre misteriosul stat mafiot Transnistria.

Filmul in Londra a fost caritabil, evenimentele caritabile fiind extrem de frecvente aici, oamenii se imbulzeau sa cumpere carti si DVD-uri cu filmul stiind ca banii vor pleca la copii din Moldova, ceea ce a facut premiera de aici umana.

Tags: London, Moldoveni in Londra, Playing Moldovans at Tennis

Eu si polita mea de asigurare medicala obligatorie

Intru în sfârșit la medic în cabinet, simt că vibrează telefonul mobil în timp ce vorbim,  bag mâna în geanta uriașă și caut concentrată,  medicul face reflexiv un pas spre mine și trage o privire fugară în geantă în timp ce discută preocupat, eu însă scot doar telefonul. Penibilul plutește în aer.

***

Говорят, что при очередном повышениии зарплат, Сталин из списка профессий вычеркнул врачей. – Как же так?- возмутился секретарь, – это же медики! – Хороший медик, – ответил отец народов, – голодным не останется!

Sun să mă programez la o consultație, aflu că nu posibil, e coadă vie. Vin cu fișa medicală din care curg fițuici cu analize, nu știu sigur ce diagnostic am pentru că din mâzgălituri pot trage doar niște concluzii înfiorătoare. Stau 2 ore în rând,  tot apar descurcăreții care întind complice pliculețe asistentei și intră imediat la consultație. Îmi ajunge rândul, dar în fața mea agresiv intră o domniță, e picătura care umple paharul a doua ore de frustrări, fac scandal obijduită,  simt că nu mai ajung diseară la concert, rușinată, tipa parcă ar vrea să iasă, medicul însă mă dă afară diplomat și-mi explică că e vorba de doar 3 minute. Ușa se încuie pe 30 de minute. Cei din rând îmi explică: ea plătește, noi suntem cu polițele. Mă supun, asta e soarta mea de om cu poliță obligatorie de sănătate.

Polițele de asigurare obligatorii sunt un subiect dureros pentru mine. În fiecare an câteva mii de lei din salariul meu se duc întru-un fond. Cei care primesc salariile din acest fond se vor purta urât în primul rând cu cei care au polițe de asigurare. Medicul de familie se răstește periodic la mine, sau mă face să aștept preferând pe alții mai cooperanți pentru că eu obnaglela, și cu funcția care habar nu am cum a ajuns să fie scrisă pe fișa mea medicală, anul ăsta încă nu i-am oferit atenții. Eu la rându-mi nu (vreau să) înțeleg de ce trebuiesc atenții din moment ce bat la ușa ei de 2-3 ori pe an pentru 5-10 minute.

Polițele de asigurare pot fi și mai dureroase la propriu, atunci când sora medicală îți distruge vâna cand pune o injecție pentru că nu e atentă, cine poate fi atent la așa salarii, îmi lămuresc pacienții din jur, și încep să-mi înșire regulile neoficiale de supraviețuire ale unui om cu poliță de asigurare.

Simt pe pielea mea cum se întreține și oficial, și neoficial sistemul nostru de sanatate. Chelnerii primesc bacșiș pentru că au zâmbit, nu au greșit comanda și că au fost, în genere, bravo. Medicii nu-și au locul in tot acest penibil scenariu cotidian.

Soluția? Acesta nu e domeniul meu, dar perioada sovietică demult a trecut, dar fondul de asigurări se face totuși și din salariul meu.

P.S.  Mai nou, din acest miraculos fond se promite un salariu de 10 000 de lei pentru medicii de la țară.  Să vedem ce-o sa iasă și de unde o sa iasa acești bani misterioși.

Tags: coruptie, medicina, polita de asigurare obligatorie

Cel mai frumos oras din lume – mit sau realitate

Pot petrece ore în șir aiurea prin centrul istoric al orașelor în care sunt turistă.  În Chișinău îmi place să cred că în casele mai mari și mai vechi au stat familii de  boieri și incerc să-mi imaginez oare cum își petrecea nobilimea  de pe timpuri rutina, cum făceau baluri sau discutau politică la o cafea. Doar că Chișinăul nu abunda în aristocrație, casele rămase de la ei sunt și mai puține, iar toate visările mele romantice se termină în momentul în care ochii se opresc la termopane sau totuși trec de fereastrele putrede și mâncate de carii și se opresc  fie într-o sacoșă Green Hills sau într-o sticlă de vodka Spicușor.

Proprietarii inițiali din aceste căsuțe fie au fost deportați, fie au renunțat la imobile și au ars toate documentele, ca și străbuneii mei candva,  și au trăit toata viața cu frica în sân să nu apară  cumva dovezi de prin arhive că erau burghezi. Casele au fost repartizate frățește diferitor indivizi dubioși din clasa muncitoare pe care îi întâlnesc și acum aburiți de alcool pe strada București în plimbările  mele matinale spre serviciu. Și, in genere, diferiți indivizi cu trecut dubios au fost încurajați să devină noua elită.

Pe această elită o cam doare în cot de cocioabe interbelice și crede că termopanele și clădirile de sticlă sunt la modă. Sau nu cred în termopane și sticlă, dar ispitele  financiare au ultimul cuvânt. Clădirile care au supraviețuit două războaie mondiale au fost sacrificate  și continuă să fie sacrificate în lupta anticomunistă.  Administrația incomptentă nu are culoare politică, iar ce a mai rămas din centrul istoric  poate fi reparat  ”cu succes”  în mai puțin de 4 ani.

Până va ajunge o altă elită la putere, orașul va fi o apariție cu schelete avangardiste de sticlă și termopane în clădiri violete. Șipoate măcar această elită se va lupta să pastreze această relicva tristă moștenită de la începutul sec 21.

Offline cu Bodiu

Gura Internetului, e o forță strașnică, e mai gravă decât gura satului, pentu că e mai greu s-o evaluezi și trebuie neapărat astupată, așa, ca un punct din agenda electorală. De asta în campanie se fac offline-uri cu bloggeri în locații boeme, de data asta a fost Eli-Pili.

Victor Bodiu are un CV mai impresionant decât a lui Chirtoacă pe timpuri, emisiunea plângăcioasă a Andreei Marin era mai degrabă un punct rușinos în CV și totuși l-am ales pe atunci forțată de circumstanțe. Asta oricum nu i-a impiedicat la întâlnire pe cei ce nu au cercetat biografia și programul politic a lui Bodiu să  ne mai plictisească un pic peste programul stabilit.

Soluții moderne și stilate există pentru orice problemă: motivarea specialiștilor să vină la primărie, locuri de parcare, rezolvarea problemei locuințelor și sunt sigură că Bodiu chiar sincer crede și intenționează să facă tot ce-și propune (cum spera, de altfel,  și Chirtoacă).  Alegătorul mediu însă nu prea citește programul candidaților, îi pasă mai puțin de experiența managerială remarcabilă și, să fim serioși, problema cea mai mare a lui Bodiu chiar nu e notorietatea,  dar aceea ca oamenii sunt ușor iraționali, ei vor un “nu știu cum și nu știu ce” vorba poetului, vor pe cineva cu vino-ncoa.

Filat nu se putea lăuda cu prea mult șarm personal, iar cu aerul plictisit și ușor arogant nu promitea prea multe în politică, dar, în mare parte, datorită întâmplării și echipei, i-a reușit. Și lui Bodiu acum îi surâd șanse în rândul alegătorilor necomuniști nemulțumiți de Chirtoacă.

Tags: Bodiu, electorala, offline, primar

Hai sa facem ONG-uri

“Eu când o să fiu mare vreau să fiu coordonator de proiect sau program officer sau şi una şi alta. Vreau să am mai multe markere colorate, foi şi flipcharturi. ONG-ul meu va avea muulte departamente cu câte măcar un om, uneori acelaşi om să fie în câteva departamente, să nu fie supărare. Departamentele vor avea denumiri sofisticate: sustenabilitate, maintenabilitate şi alte cuvinte în engleză. Deşi nu neapărat englezisme, merge şi vreo limbă asiatică, pentru unicitate.

Organizaţia mea neaparat va avea stilouri, mape, carnețele mari, mici și mijlocii, agende, tea cups, sacoșe și, desigur, tricouri cu logoul imprimat pe ele.

ONG-ul nostru va face multe traininguri despre cum să faci training ca cei care participă la training să facă training. Asta va atrage mulți voluntari dornici să discute despre: follow-ups, multitasking, goals, și mainstreaming.

Vom scrie proiecte ca să ne vină cât mai multe granturi, dar ca să ne vină granturile, va trebui să începem să facem ceva cu impact social, de exemplu: vom curăța un parc.

Pentru aceasta vom face deseori ședinte în care vom discuta cel mai corect aproach de a organiza această curățenie, vom face un project plan, fiecăruia din departament i se vor asigna multe responsabilități.

Departamentul de Finance se va ocupa cu strângerea de fonduri pentru mănuși, sacoșe, pahare de unică folosință pentru coffee breakuri și alte resurse vitale pentru proiect.

Departamentul de PR  va organiza informarea maselor: vom scrie cu cretă pe asfalt, vom cânta despre curățenie, vom tipări câteva mii de foi volante colorate pe care le vom distribui cu ajutorul rețelei  de voluntari și vom face conferințe de presă pentru sensibilizarea opiniei publice.

Iar cetățenii care nu vor participa la curățenie sunt niște pasivi din punct de vedere social, din această cauză noul ONG cu portofoliul împrospătat va organiza noi și noi proiecte, care vor avea ca scop educarea spiritului civic în cetățeni și corectarea acestora.

PS: Înainte, când copiii aveau vise sănătoase, era mai bine.

PPS: Anul trecut am participat la curăţirea parcului de la Valea Trandafirilor cu colegii de la serviciu, nu am idee cine a organizat totul pentru că încă nimeni nu și-a asumat meritele într-o conferință de presă.

Tags: curatenia de primavara, ong, social

“ia valnaaaa…”

Medicul mi-a zis s-o las mai moale cu E-urile, acum mananc in principiu, chefir, dar asta e alta istorie. Noi suntem E-uri: eul fiică, eul soră, eul prietenă, eul iubită, eul colegă de serviciu. O dată pe an, în prima sâmbătă din februarie timp de 9 ani se trezeste eul colegă de clasă.

Întâlnirile cu colegii de clasă sunt ca întâlnirile cu foştii iubiţi, fiecare încearcă să-şi prezinte viaţa actuală mai frumoasă decât este de fapt şi, desigur, decât era înainte, să demonstreze că жизнь удалась, pentru că  raportările dintre tine şi cei cu care ai copilărit pot fi foarte dure. Vorbim mult şi despre trecut,  din această cauză se ajunge la situaţii absurde în care istorioarele de la lecţia de desen liniar şi din călătoria din România se povestesc (cu o regularitate care însă nu deranjeaza) în fiecare an.

Profesorii  mereu s-au îngrijorat mai mult decât îi obliga salariu de integritatea noastră, de viitorul nostru. Nimeni din colegii mei de clasă nu a ajuns nici preşedinte de ong-uri, nici vedete TV, peste hotare lucrează doar munci necalificate. Însă aceştia au devenit cu certitudine nişte oameni frumoşi, sentimentali, familişti care continuă sa se tot cumătrească şi acum, după aproape un deceniu de la absolvire.

În fiecare an burţile colegilor mei de clasă cresc simţitor, deja trec prin situaţii jenante în care mă uit la ei în ochi şi nu-i mai văd, nu-i recunosc. De, mai sunt oameni care cred că starea socială e direct proporţională cu mărimea pântecelui.

Revederile noastre anuale durează de la 6 la 12 ore. Cu această ocazie mai fac un update şi văd cum stă treaba în discotecile de sector. Situaţia e ca acum 10 ani, preţurile sunt mai umflate, iar evoluţia  a ignorat cu desăvârşire repertuarul discotecilor de cartier: “Я волнаaaaa…”.  Ce e val ca valul trece, pot sa fie 10 ani într-o viaţă de om pe care ai vrea să-i uiţi şi să reuşeşti să-i uiţi. Insa aceasta nu e valabil pentru anii de scoala.

Tags: absolventi, discoteca de cartier, februarie, scoala

Singura in India (India IX)

Nata a plecat în Nepal. Eu – în Rishikesh. Pentru câteva zile am fost pe cont propriu. “Singura?” mi-a scris Vlada “pe mine mă îngrijorează faptul ca toţi pleacă în oraşul ăsta să se liniştească”. Rishikesh, oraş pe o Ganga uimitor de curată, înconjurată de munţi pe care nu am reuşit din prima să-i văd din cauza ceţii, e un important centru de yoga. Beatles-ii, în una din perioadele lor mai dificile, au plecat în Rishikesh să se “calmeze”. Au făcut meditaţii, au lăsat-o mai moale cu drogurile, şi au compus un album cât au stat acolo.
Se pare ca eu şi restul orasului eram pe două unde paralele, la anumite ore turiştii dispăreau prin ashramuri la yoga şi meditaţii, iar eu faceam plimbări prin împrejurimile destul de usor de cuprins daca nu te aventurezi in treckuri în munţi. Am decis că nu merită să-mi caut pacea în 2 zile prin yoga si meditaţii, încă este prea devreme. Dar data viitoare când voi dori să mă liniştesc, va fi probabil in ashramurile din India.

***
“Hello? Miss? How are you? Where are you from?” e chiar aiurea sa fii turist singur in India, nemaivorbind de turistă singură în India. Câteva zile fără Nata şi după câteva ore în locuri turistice, mă epuizez şi încet-încet mă enervez. Comunic cu zeci de persoane zilnic, în special 3 categorii:
– cerşetorii. Încerc să evit orice contact vizual cu ei, pentru că dacă văd că le acord atenţie, rugaminţile cresc, încep să mă tragă de haine sau să mă apuce de mâini. Iar cerşetorii de aici chiar sunt terifianţi, caliciţi din copilărie de cei care pe urmă toată viaţa îi exploatează. Au diferite malformaţii îngrozitoare sau semen ale unor boli de care nu am mai văzut sau auzit vreodată. Ei asaltează în continuu, câteva zeci pe zi, câteodată vreun indus îi pune pe fugă dacă ei continuă să meargă câteva străzi după mine.
– şoferii şi vânzătorii merg maxim 2-3 metri alături şi renunâă, oricum sunt zeci de glasuri care strigă, unele mai cochet, altele mai puţin “Namasteee, how are yoooou?” ori încep a urla isteric daca continui să-i ignor “Excuse me, miss? Miss? Miiiiiis!!!”
– prietenoşii. Da, induşii sunt chiar prietenoşi dacă nu vor nimic să-ţi vândă. Ei adoră să pălăvrăgească, şi o fac cu mult mai multă plăcere decât lucrează. Vorbesc mult, tare mult şi cu toţi pe care îi cunosc sau nu. Iar dacă văd o turistă singură, vor considera neapărat necesar să intre în vorbă “Hey, where you from?” si chiar nu realizează că e al 30-lea pe zi care imi zice exact acelaşi lucru. Aştia sunt cei mai insistenţi, pot să meargă muuuuult alături şi să vorbească către mine.
Normal, după atâta asaltare, în câteva ore simt că-mi ies din minţi şi mă gândesc că ăsta o fi motivul pentru care turiştii se calmeaza adâncindu-se în meditatii. După câteva zile în care nu rezist mai mult de 3 ore în locuri intens populate, adica peste tot cum scot nasul din hotel, comunic mai mult tot cu turişti care călătoresc singuri şi care trec prin aceleaşi încercări ca şi mine.

Tags: cersetori, Delhi, India, meditatii, Rishikesh, yoga

Goa între clubbing si yoga (India VIII)

Fiecare turist pe care l-am întâlnit pe parcursul a 3 săptămâni în călătoria mea din India planifica să petreacă Revelionul în Goa. Pentru indușii tineri, cu bani și alternativi e cool să fie văzuți petrecând în Goa. Pe câțiva kilometri de plajă s-au pomenit în cateva zile milioane de oameni. Cazarea e practic imposibil de găsit, indiferent de suma oferită. Iar până la plaja de alături cu trance party-uri poți parcurge în trafic 4 kilometri în o oră la ora 4 noaptea.

Ne-am cazat datorită prietenelor Natei și astfel am omis varianta cu dormitul pe plaja în sac care risca să devină realitate. Ne-am cazat într-o veche clădire portugheză în jurul căreia ne-am plimbat vreo 30 minute pentru că nu credeam că e locuibilă, deși e cel mai drăguț loc în care am stat până atunci. Goa e fostă colonie portugheză și din cauza asta are niște clădiri cu influență europeană foarte frumoase din secolul trecut și ceea ce arată chiar straniu pe acest pământ indus, cruci pe la răscruci și 35% din populație creștină.

În Goa toți indușii se străduiesc să arate cât mai non-induși. Crema indusă se plimbă ușor drogată în jeep-uri, stă în hoteluri mai scumpe decît cele în care stau turiștii, poartă haine europene, vorbesc între ei engleza și se dau cu loțiuni care înălbesc pielea. În prima seară ne-am uitat cu Nata una la alta la hainele noastre hippie și colorate care erau foarte actuale în Gokarna și am înțeles că trebuie să trecem înapoi la hainele noastre europene ca să putem merge la petreceri.

Primul trance party la care am fost în Anjuna e un conglomerat de vreo 5 disco pe plajă numit Curlies unde miroase a iarbă și omletă. Vânzătorii de stradă fac în zona petrecerii lămpi de gaz sandwich-uri cu ou care sunt tare populare. În rest party-urile sunt pline în mare măsură de bărbați induși și proporțional foarte puține fete induse și turiști. Din cauza asta atenția sporită din partea bărbaților induși obosește și chiar irită pe alocuri.

Drogurile sunt interzise în Goa. Deși țigările se învârtesc foarte degajat în localurile de noapte sau pe plajă. Dar pentru că asta e o zonă foarte luxoasă și muzica trance nu e cea mai dansantă, majoritatea stă pe droguri pe bază de amfetamine.

Anul 2011 l-am întalnit în traffic spre alt club la modă în Baga, Titos care se afla la doar 2km de noi, dar noi am stat mai mult de o oră în ambuteiaj. În cluburi se intra doar cu perechi, deși înăuntru erau iarăși majoritatea bărbați induși care sufocau prin atenția oferită oricărei fete, în special de rasă caucaziană.

Cluburile în care se hărțuiește, traficul interminabil, aglomerația și plajele prea moderne, ne-au făcut să fugim pe o altă plajă din Goa unde stau cei care fac yoga și hippie, Arambol. Ne-am cazat chiar pe plaja într-un hut în care cât noi, stăpânii nu eram acasă, șoarecii dansau pe pat și ne ronțăiau mâncarea, noaptea organizau maratoane prin hut și ne trezeau cu chițcait isteric. Erau șoaricei de
câmp și tot încercam în zadar să-mi imaginez Ratatouille simpaticuți jucându-se prin lucrurile noastre. În ciuda acestui fapt, Arambol a fost o combinație perfectă de nisip și apă curată, calm și relaxare ziua, restaurante superbe și viață de noapte intensă după lăsarea serii.

Tags: Arambol, Goa, hut, trance party, yoga

Mumbai (India VII)

După 30 de ore în tren unde am mâncat toate porcăriile vândute de negustori și am socializat cu alți turiști mai înveterați decât mine (practic pe toți pe care îi întalnesc, călătoresc de minim 3 luni în India), am ajuns în Mumbai.

Ne-am cazat la un couchsurfer într-o zonă foarte luxoasă din Mumbai. Mie încă îmi trezește unele sentimente mai neplăcute cazarea la persoane necunoscute. Nata mă linișteste ”El are recomandări bune pe couchsurfing, dacă se poartă inadecvat sau ne fură ceva, profilul lui de pe site va fi șters”. Mie mi se pare un argument slăbuț, dar sper că noua gazdă ține foarte mult la accountul lui de pe site.

Gazda noastră, Ajay mai locuia cu doi prieteni , unul din dintre ei, mândria apartamentului, era scenarist și actor aspirant în Bollywood. În sectorul unde am stat, Andheri, cu o populație de 2 milioane, sunt nenumărate mall-uri, case care se construiesc agitat zi și noapte de forța ieftină de muncă și mai multe studiouri de film. În una din seri am fost la un film Bollywoodian care a fost chiar bunișor, deși e mai alternativ și fără șanse să fie privit în toată țara care preferă ceva mai de masă.

Dupa film, in aceeasi regiune buna a Mumbai-ului am vazut o fata straniuta imbracata in sari la marginea drumului, apoi inca una si inca una. De fapt nu erau fete, si nici barbati, erau transexuali care se prostituau. Se pare ca sunt multi in orasele mari, transexualii sunt automat exclusi la nastere din familii si locuiesc in comunitati separate. Ei se prostitueaza, cersesc, iar unii din ei sunt chemati la ceremonii atunci se naste un copil in familie.

***

Mumbaiul cu o populație de vreo 25 milioane de oameni , e foarte dens populat de simți că te apasă la psihic trotuarele și trenurile pline de oameni. Dar deocamdată e unul din cele mai curățele orașe în care am fost aici, iar financiar oamenii o duc foarte bine. Dar cum rămâne cu cel mai mare slum din lume care se află în Mumbai? Ajay îmi dă o explicație mai puțin tristă. Se pare că mulți din ei stau intenționat în cocioabe, ei au lumină, apă, televizoare cu antene parabolice, iar conform unei legi ei devin automat proprietari ai pământului pe care se află slum-ul, iar pământul costă pe-alocuri în Mumbai mai scump decât în Manhattan.

Tags: Bollywood, couchsurfing, Mumbai, transexuali

Orasul sfânt (India VI)

În drum spre Varanasi, în tren nu am închis un ochi  timp de 12 ore de frig. Cineva din vagon ținea ferestra deshisă și tremura ca varga. Probabil vroia să se asigure că va muri la destinație de hipotermie, pentru că destinația finală era Varanasi, orașul în care fiecare hindus visează să moară.

***

Ne-am cazat la un couchsurfer, un avocat indus care locuia cu părinții vădit iritați de prezența noastră, într-o casă uriașă. Gazda noastră stătea pe scuter și tutun. Indușii pur și simplu adoră să rugume tutunul și apoi să-l scuipe cu plăcere în fiecare colțișor de stradă. Iar după plimbările oferite de gazda noastră vitezomană cu scuterul prin orașul în trafic în care așa și nu pot afirma dacă există semafoare, nu mă mai tem absolut de nimic.

***

Râul sfânt, Gange trece prin orașul sfânt, Varanasi. Indușii adoră Gange, fac băi purificatoare, când pleacă din Varansi iau sticluțe cu apă pentru diferite ritualuri, seara brahminii fac pe malul râului un fel de slujbe hinduse foarte frumoase, aarti puja. Însă dragostea indușilor pentru rau e ca a unui soț care își iubește la nebunie soția pe care o snopește în bătăi. În Gange se scurge canalizația orașului și alte WC-uri de la hostelurile apropiate, PET-uri, sacoșe plutesc pe apă, iar nenumărate uzine și fabrici aruncă deșeurile toxice în râul sfânt.

***

Pe malul râului se ard zilnic, non-stop sutele de cadavre ale celor care au avut norocul să moară în Varanasi și astfel să scape de ciclul istovitor al reîncarnărilor. Seara, când ne plimbam cu barca pe Gange, speram ca în ziua ceea nu au murit nici gravide și nici brahmini, pentru că cartulia nostra turistica zicea că trupurile lor sunt aruncate în râu fără a fi incinerate.

***

Golden Temple e interesant prin cele 250 kg de aur care înfrumusețeză acoperișul și prin sutele de maimuțe care se prostesc printre ritualurile religioase care au loc în ograda templului. Am ajuns foarte dificil înăuntru, Nata le-a enumerat la intrare paznicilor toți dumnezeii induși, apoi am pus la pastrare absolut tot ce aveam la noi inclusiv pixurile și încălțămintea ca să intrăm. 2 săptămâni înainte de venirea noastră în Varanasi a avut loc un nou atentat terorist pe malul Gange în timpul aarti puja în care au fost răniți și cațiva turiști, politia era in alerta. Dar localnicii au deja o atitudine destul de relaxată pe marginea acestor evenimente, și încercăm și noi să nu ne lăsăm afecatate de ele.

Tags: backpack, Gange, India, Varanasi