The Darkness (India V)
Pe drumul spre Varanasi am petrecut puțin timp în ”the darkness”.În cartea pe care o citesc, “The White Tiger”, “the darkness” e sărăcie lucie, mizerie, antiteza la Indian Dream. Din cîte am observat pînă acum, asta e situația la o mare parte din India. Mai este o lună ca să-mi schimb părerea.
Din Agra am mers cu autoriksha 25 km până la gară, a fost o greșeală regretabilă. Indușii nu pun uși la autorikshe și a fost un drum luuung și nu ne puteam ascunde de vânt și frig. Șoferul ne-a lăsat în Tundla de unde trebuia să luăm trenul. Tundla e ”darkness” veritabil, cocioabe, mizerie. Toate panourile erau in hindi, desi peste tot pana atunci erau dublate in engleza, semn ca turistii chiar nu au treaba prin acele locuri.
Pasagerii foarte murdari lungiți pe asfaltul de pe peron, alungau alene șobolanii care se băgau insistent în valize, iar calea ferată era însuflețită de miile de rozatoare grase care roiau pe acolo. Au fost 30 de minute foarte lungi pentru ca nu riscam sa ne așezam pe scaunele de pe peron că se apropiau caini bolnavi să ne atingă și ne temeam să nu urce șobolanii pe noi.
Delhi – Agra (India IV)
Ce am vazut in drum spre Taj Mahal:
– un cersetor cu lepra si cu multe muste
– trenul care a intarziat 3 ore (e regula aici)
– cupeul aglomerat din tren (atentie, nu a fost general din filme)
– maimuțe care se fugăreau printr-o gară rurală
– o femeie și un copil care se săpuneau sub robinetul de pe peron
– cea mai minuscula si murdara camera de hotel in care am stat vreodata
– Taj Mahal-ul de pe acoperisul hotelului
– colecția de bani a meșteșugarului de suvenire din hotel unde am adaugat lei moldovenești
– vacă care cerșea de la vânzătorii de legume și era fugărită cu toba de copii
– Agra Fort la 12 noaptea aratata de un couchsurfer care ne-a facut și un tur cu mașina prin oraș
***
Taj Mahal arată foarte bine în poze, la școală caietul meu preferat era acela cu Taj Mahal pe el. Până în interiorul lui e necesar de trecut un check foarte serios, pentru că atentatele, deși de mică amploare au loc regulat în India. După care am facut tot setul de poze cu scenarii standard pe care le mai făceau unii vizitatori. Interiorul clădirii e destul de sec și chiar un pic strâmtuț față de exteriorul dictat de grandomanie. În schimb afară, în dependență de lumina soarelui de dimineață, de amiază sau de seară, Taj Mahalul arată ce e mai frumos în el.
India paints you (India III)
Încet – încet am intrat în piele de turist și am purces la a face chestii firești pentru un turist în Delhi – cumpărături în Main Bazaar și turul orașului care ”acum arată muuuult mai bine din cauza la Commonwealth Games” îmi zise Nata. Commonwelth Games e un eveniment care a facut multă vâlvă în India și de care eu nu am avut habar. Însă mulțumită acestui eveniment sportiv de amploare noi am avut posibilitatea să mergem cu metroul construcția căruia a fost dusă până la capăt pentru această ocazie. Ne-am plimbat prin centrul administrativ anormal de curățel (pentru India) Royal Palace, Raj Path și India Gate care e ”Arca” care o vedem prin mai multe orașe, inclusiv Chișinău.
Seara am fost în Greater Kailash, din audiobook-ul pe care îl ascult acum, White Tiger, am priceput că asta e una din regiunile gen ”Valea Morilor” din Delhi.
”India paints you. Just be the canvas. Do not try to understand India, you can never do, just enjoy it.” Mi-a zis unul din prietenii Natei. El e brahman, mi-a arătat un pic intimidat de cererea mea, ața distinctivă pentru casta lor care era sub tricou. Prietenul lui, iritat de aceeași întrebarea a mea, mi-a zis că sistemul castelor nu mai contează azi, am înțeles că face parte din alta castă și că totuși într-o măsură cel puțin simbolică contează. El e probabil the Indian Dream cu o casă uriașă și curată, servitor, multe afaceri în divertisment și pozele lui apar în rubrica mondenă prin ziarele pe care le arată cu multă mîndrie.
“Asta nu e India adevărată”, m-a prevenit Nata. Păcat, mi-a placut aceasta față a Indiei, am trezit unul din șoferii care dorm ghemuindu-se pe bancheta din spate din autoriskele parcate la porțile Greater Kailash și ne-am întors în Main Bazaar.
Seara am decis, un pic resemnată, să mă las pictată de India o lună.
India – tara oamenilor fericiti (India II)
Eu cand vreau sa fluier, plec in concediu (India I)
Ca să ajungi în India trebuie să faci drumul Chișinău – Kiev cu moldoveni care ronțăie răsărită de tresari din somnul iepuresc de pasager, să stai vreo 6 ore în frigul și îmbulzeala din aeroportul Borispol, în Șeremetiev să asiști alături de alte zeci de călători terifiați la scena în care un grup de milițieni o bat, demonstrativ, timp de 30 de minute pe o tipă care a furat din duty-free și apoi să mergi în avion cu peste 90% induși spre Delhi care comunică între ei, normal, în engleză.
Batranete fara tinerete
Irina era o batrânică şi asta numai la 7 ani abia împliniţi. La întrebarea mea naivă de copil de clasa întâi despre ce face în timpul liber, ea a răspuns sec « Lucrez, fac curăţenie » şi acesta a devenit credo-ul ei în viaţă şi amintirea cea mai clară a mea despre Irina. Ea nu se juca, ea se pregătea de mică să fie matură. Era mult prea serioasă pentru chefurile de la şcoală şi pentru că se străduia din răsputeri să trăiască după regulile cui le-o fi inventat, ea a abandonat facultatea şi înainte să împlinească 20 de ani deja era căsătorită, cu un aer boemo-plictisit de viaţă, în ciupici de casă, halat în floricele în magazinul din mahala şi cu minim 15 kilograme puse după balul de absolvire a şcolii generale. Iar ca la puţin timp după viaţa conjugală, ea sa vorbească în termeni necenzuraţi cu cel mai sincer dispreţ despre soţul ei care nu era tocmai prinţul la care se aştepta.
Existenţa Irinei s-a derulat într-un ritm fulminant şi melodramatic ajung la apogeu şi sfârşit tragic, cel puţin spiritual.
Din păcate, povestirea despre Benjamin Button e doar o povestire pentru că unii dintre noi se nasc bătrâni fără şanse de a mai întineri.
Sam ty Turcu
S-a iţit şi a privit mirat în jur cu naivitatea şi speranţa pe care ne-am învăţat s-o suprimăm necruţător în noi de mici copii. Timid, dar totuşi determinat să-şi trăiască visurile în situţia în care unii demult le-au ingropat, la 34 de ani, cu doi copii, paznic, Pavel Turcu care încă nu are nici un idol în materie de muzică, crede şi ştie că viaţa poate fi surprinzătoare, că televiziunile se pot bate pentru un interviu exclusiv la doar câteva zile de la lansarea piesei :
O dată cu lansarea lui Turcu pe piaţa muzicală din Republica Moldova, s-a format şi o noua elită în materie de critică muzicală care a decis că miracole de Crăciun nu există, că e imposibil să ai 100 mii de vizite în 2 săptămâni, că Vivaldi e muzica “pantovaia” şi cu Mozart vom câstiga Eurovisionul. Ei au râs complice in sinea lor şi au exclamat în agonie de extaz “Ha, paţani, acum o sa va arăt în sfârşit schematic că eu îs mai deştept decât x, y si z.”
Muzicanţii “consacraţi”
Se supără dacă îl numeşti pe Pavel Turcu muzicant, “Noi suntem artiştii, pe noi ne stiu de pe panourile din Chişinău, noi cântăm la mai multe nunţi.”
Criticii muzicali
“Pavlusa Turcu se vrea o doamna Boillie sau cum ii zicea cucoanei de la Britain’s Got Tallet, numai ca Pavlusa e tamp de tot si fara talent. Astfel de cantece la piata centrala exista cu tona, inregistrate pe casete audio (ca pe CD-uri inca nu le cumpara nimeni), de unde rasuna cate o voce ragusita de paznik, slesari – ce vrei – numai artist nu.”
Miloşii
“… consider ca este o bataie de joc in adresa lui Turcu. Sincer, ca si OM zic acuma. A incercat baiatul, si bravo ca a avut curaj. dar citiva bloggeri se amuza pe seama asta, chipurile sustinind-ul…”
Scepticii
“Cred că Pavluşa Turcu a devenit deja un fenomen, dar pentru Eurovizion nu poate fi decît o drăguţă bulă de săpun.”
Criticii sociali
““Fenomenul Pavel Turcu” ne demonstreaza care-i nivelul intelectual al societatii noastre. Daca o “piesa” scrisa timp de o “sutka” (dupa cum a zis Turcu’) a dat startul mai multor discutii … iar mass-media din RM o promoveaza, rezulta ca suntem mult prea departe de adevarate valori ale unei societati.”
Dragii mei, din păcate nici alb, nici negru nu există, aşa cum nici cititorii voştri nu-s fani Vivaldi şi cum nici voi nu sunteţi aşi în subtilităţi.
Antisemitism pe moldoveneste sau despre cum cineva e cineva, dar cineva nu-i cineva
Headline-urile din presa moldovenească şi internaţională impresionează publicul de promtitudinea de care se dă dovadă când vine vorba de acţiuni anti-semite:
ONU îşi exprimă regretul faţă de acţiunea de ură religioasă
Ambasada SUA a condamnat actele antisemite de duminică
Autorităţile moldovene condamnă acţiunile antisemite din centrul Chişinăului
Comuniştii condamnă acţiunile antisemite de la Chişinău şi acuză noua guvernare de toleranţă excesivă
Mitropolia Basarabiei dezaprobă acţiunile creştinilor
Ce căuta drapelul fascist la protestul creştinilor împotriva Menorei evreieşti din centrul Chişinăului?
La nici 2 zile de la actiuni ONU si ambasada SUA şi-au exprimat deja părerea, iar partidele fuguţa s-au acuzat reciproc şi au condamnat în cor acţiunile. În aprilie când au fost implicati ne-evrei, ministerele nu ştiau, comuniştii nu auzeau, americanii şi ONU se faceau ca plouă, nu aveau informaţii şi în genere unde naiba e Republica Moldova pe hartă… într-un cuvânt, acţionăm şi reacţionăm selectiv.
PS: articolul nu e antisemit, şi vă rog să vă abţineţi de la astfel de comentarii
Evenimentul anului 2009
Îmi place emisiunea de duminică dimineaţa de la canalul History în care timp de cîteva minute e relatat evenimentul care marchează un an. De cele mai multe ori sunt evenimentele triste pe care oamenii le ţin minte. Evenimentul anului 1980 e de exemplu moartea lui John Lennon şi nimic frumos întâmplat în acel an nu a reuşit să umbrească asta.
În anul 2009 au pierdut comuniştii, însă asta nu reuşeşte să mascheze abuzurile pe care a fost în stare să le comită spiritul nostru mioritic şi curajul de care au dat dovadă cei care păreau adormiţi în somn de moarte.
A meritat? La întrebarea asta pot să răspundă doar victimele şi, mai trist, rudele victimelor. Cert e că la 3 iunie nu încape îndoială că s-ar fi ales un preşedinte comunist dacă democraţii nu ar fi simţit sângele şi, mai ales, furia şi deznădejdea noastră.
Evenimentul anului 2009 în Moldova nu e sfârşitul comuniştilor (la cum reacţionează ei bolnăvicios, zici că Apocalipsa din 2012 a venit pe nepusă masă o data cu democraţia), şi nici distrugerea instituţiilor statului care până la urmă nu a impresionat prea multă lume, evenimentul anului 2009 e atitudinea pe care am reuşit cu toţii să o luăm, curajul care a învins un sistem putred care nu a putut pierde cu demnitate.
Vacanta cu rucsac
Ştii că a fost o vacanţă reuşită în munţi atunci când:
• Pierzi cel puţin un kilogram în 3 zile de hiking
• Bei apă din lacuri şi nu-ţi mai pui întrebări dacă e curată
• Faci bătături la picioare
• Urci pe cel puţin unul din cele mai înalte vârfuri din Făgăraşi (ex: vf. Moldoveanu)
• Te cerţi cu prietenii pentru că sunt cel puţin 2 păreri despre ce trebuie să faci atunci când te întâlneşti cu ursul
• Mănânci mâncarea ursului şi totuşi speri să nu te întâlneşti cu el
• Cabanele <=> ceai fierbinte (sau cel puţin călduţ)
• TREBUIE să mergi în ploaie torenţială cu pietre mari cât pierlele, pentru că se apropie seara şi oricum copaci la aşa înălţime nu cresc
• Te cuprinde deznădejdea, dar o faci încet ca să nu vadă şi ceilalti care sunt în pragul isteriei
• Toate hainele din rucsac sunt ude, plan B: aştepţi ca totul să se usuce pe tine
• Faci hitchhiking pentru că nimeni nu te aşteaptă la poalele munţilor cu maşina, mergi in dubiţă, nu există ferestre în dubiţă.
Articole recente
- Jucand tennis cu Moldovenii din Londra
- Eu si polita mea de asigurare medicala obligatorie
- Cel mai frumos oras din lume – mit sau realitate
- Offline cu Bodiu
- Hai sa facem ONG-uri
- “ia valnaaaa…”
- Singura in India (India IX)
- Goa între clubbing si yoga (India VIII)
- Mumbai (India VII)
- Orasul sfânt (India VI)
- The Darkness (India V)
- Delhi – Agra (India IV)
- India paints you (India III)
- India – tara oamenilor fericiti (India II)
- Eu cand vreau sa fluier, plec in concediu (India I)