Mariana Ciobanu

De ce eu urasc Moldova?

Saptamana trecuta am vazut cum un barbat de varsta a treia a fost lovit de un microbus, cu capul in sange a tot asteptat si asteptat urgenta, urgenta intr-un oras mic intarzie de obicei, intarzie mult…

Azi ca de obicei ma duc sa-mi cumpar mancare din magazin, iar batranelele imbracate saracacios, vor cumpara paine, doar paine, ieftina si se vor intoarce in apartamentele lor, unele din ele pustii, pentru ca la noi in tara sunt multi batrani singuratici, in pasaportul unora scrie ca au copii, insa nu-i mai viziteaza nimeni.

Urasc Moldova pentru cum se poarta ea cu batranii ei, care sunt jerpeliti si umilit. Fostii ei profesori, medici si altii care au lucrat pentru o tara care nu mai exista, dar nu conteaza ca ea nu este, pentru ca ei totusi sunt. Se mai simt utili doar cand folositi in perioada alegerilor atunci cand li adauga la pensie niste sume de bani iluzorii care de fapt compenseaza inflatia.

Ne povesteam recent ce o sa facem la batranete, o sa calatorim in toate tarile la care am visat, o sa ne plimbam cu nepotii mancand inghetata si daca o sa ne plictisim de tot o sa facem munca voluntara intr-o tara pe care n-o s-o urasc dar pe care putin probabil sa o iubesc, care probabil nu o sa se numeasca Moldova.

Tags: Moldova, pensionari, saracie

Festivalul prieteniei

In cel de-al doilea week-end din octombrie a avut loc foarte asteptatul (de o vara intreaga!) Festivalul Pacii. Festivalul a avut loc la Vadul lui Voda, orasul si nu plaja, evident (asta am aflat la fata locului). Publicul chisinauian si-a miscat cu mai mult sau cu mai putin entuzism fundurile in provincia moldava.

N-a plouat, n-a batut vantul, semn ca pacea si prietenia pluteau intr-adevar in atmofera. Totusi toamna si-a cam cerut drepturile si am clantanit din dinti, din aceasta cauza am facut multe miscari atipice si ne-am testat la maxim mobilitatea gatului si rezistenta la pogo a corpului in general. Nelipsitul stand cu gustari, bauturi calde si reci, prezent si el la datorie, a fost fost epuizat spre seara, mai putin inghetata care era, din nu stiu ce motive inexplicabile, prezenta.

Cu acesta rara ocazie am vazut cum si reactioneaza cei de pe loc cand sunt stimulati cu rock la greu. Din localnici oricat ar parea de surprinzator am vazut multe batranele respectabile, bunici entuziasti si tineri dubios de deschisi spre muzica underground. Desi parca mi se bucura inima sa vad atatia curiosi, am inteles ca sunt alte motive decat muzica grea care i-au adus acolo. Trebuie totusi sa fim sinceri, glasurile cristaline ale celor de la Tepes care revendicau carne si sange, sunt pentru amatori si prietenii amatorilor care au fost nevoiti sa asiste la eveniment.

Au fost trupe mai mult necunoste sau putin necunoscute decat cele cu care suntem obisnuiti. Trupele care erau ocupate cu lansare de cd-uri si organizare de concerte masive nu au prea calcat la festivalul cu scopuri nefinanciare.

S-a incheiat aventura outdoor tot intr-o atmosfera la fel de pasnica in autobusul ce ducea spre Chisinau. Autobusul a fost hiperplin cu muzicantii-debunti de pe ambele maluri ale Nistrului si cu alti rataciti, muzicanti doar in suflet, printre ei. S-au facut incercari de a se canta in romana, apoi in rusa, dar totusi tot drumul Vadul-lui-Voda – Chisinau am cantat cu totii in engleza, limba prieteniei!

Networkingu’ social

S-a intamplat ceva timp in urma sa vreau sa fac ceva interesant dupa serviciu, dar chiar nu gaseam pe nimeni disponibil. Era vara, si cam toti prietenii mei erau fie la mare, fie la lucru pana tarziu, sau ocupati cu altcineva in afara de mine si cand eram pe cale sa ma las batuta si sa ma duc acasa sa fac ceva mai util cu viata mea, sor-mea, imi zice sa chem in oras pe cineva din cei cateva sute de prieteni de pe Facebook. Ca doar imi sunt prieteni, nuuuu? Pana la urma am reusit sa gasesc pe cineva care sa-mi fie o companie placuta, nu de pe Facebook, si cu care am iesit si o saptamana in urma.

Da oricum statutul celor 200 de “prieteni” din cea mai mare retea sociala m-a pus oarecum pe ganduri. Care e rostul lor? Oare relatiile de prietenie virtuala sunt chiar atat de impersonale? Dar cum ramane cu poke-urile/hug-urile/bauturile trimise la prieteni, evident ca actiunile astea sunt virtuale, nepalpabile, atunci de ce ne mai cream iluzii si “prieteni”. Personal consider ca numarul de prieteni la care poti sa apelezi si la 3 noaptea nu poate sa depaseasca 10, pentru cei mai exigenti, el se reduce la 1-2. Atunci de ce ne mai obosim? De ce pierdem atata timp zilnic? Raspunsul este ca relatiile mai impersonale sunt si ele relatii care aduc anumite satisfactii/beneficii. Am ales sa fac o anumita diferentiere, asa pentru “uz intern” prietenii sunt cei din cercul restrans cu care mentin legaturi vii, si ceilalti pe care tot ma bucur sa-i vad, chiar daca asta are loc o data la 2-3 luni sau numai schimbam e-mail-uri pe vreo retea sociala gen Facebook, Odnoklassniki (da, am account si acolo;) ) pe care ii numesc amici (buddies in engleza).

Din pacate suntem foarte serios limitati in numarul de persoane cu care putem sa interactionam “live”, o incercare de a deveni maxim “social activ” poate sa epuizeze si fizic, si psihic, pentru ca dupa o zi de munca de 8 ore nu-ti mai arde sa dezvolti relatii cu multi prieteni/amici.

Avantajul retelelor sociale este ca oamenii se simt “conectati”, chiar daca pot sa nu comunice absolut deloc intre ei. Acceptul la “friend request” e un acord neverbal ca celalalt/cealalta este de acord sa-si impartaseasca “feed”-ul, “status-ul” si fotografiile (la Odnoklassniki, retea mult mai primitiva, totul se limiteaza numai la fotografii, care nici macar nu pot fi private).

Un alt lucru care intareste relatia dintre doi amici virtuali sunt si prietenii pe care ii au in comun. Primesc e-mail-uri prin care sunt intrebata “de unde il/o cunosti?”, iar un background comun cu aceesi persona intareste intr-un mod absolut inexplicabil relatiile.

Intr-un din serile de salsa, cineva imi zicea ca poate sa depisteze dintr-o privire toate fetele libere sau la care relatia “scartaie” datorita “relationship status” de pe Facebook. Da, asta la fel este o abordare utila, mai ales ca adauga putina incredere si exista mai multe sanse sa n-o dai in bara atunci cand vrei sa faci vreo miscare mai indrazneata sub pretext de miscari latino.

Una din prietenele mele imi zice de vreo 6 luni, gata, isi blocheaza account-ul chiar de maine. Facebook-ul e aiurea, incalca intimitatea si inca vreo suta de alte argumente, totusi nu a facut-o,  iar faptul ca oamenii care totusi o fac,  dar isi deblocheaza account-ul intr-o luna-doua e cea mai buna dovada ca afacerea lui Mark Zuckerberg va continua sa infloreasca, iar noi vom gasi noi beneficii in networking.

Jazzy Fest

A luat sfarsit inca o editie din Ethno Jazz Festival, diplome, tablouri simpliste, emotiile traditionale, multumiri dulcege, aplauze la tema si nu numai, probleme genu “da eu cum intru la concert” si “cand naiba termina plicticosii astia concertu” bla, bla.

Am tot sperat ca festivalul sa ma marcheze, dar asta s-a intamplat mai putin decat ma asteptam. Sunt de parerea ca un concert de jazz ar trebui sa aiba loc intr-o atmosfera mai degajata gen club/cafe/restaurant cu mese/pahare cu vin/posibil lumanari si fara interdictia prezumtiva de a pastra o liniste respectuoasa. Dar, asta e, ne adaptam la conditiile date, ca e un festival la urma urmei.

Francezii de la Pulcinella au fost printre putinii “veniti” care nu au putut sa ma lase indiferenta. Tipii au carisma, au atitudine si au reusit sa ridice sala in picioare dupa care au mai fost chemati la un bis, de data asta un bis sincer:) Asta e tot ce am gasit pe youtube de la ei: click aici

Am ramas foarte placut impresionata de trupele noastre autohtone de Geta Burlacu, de Trigon, care au extaziat sala deja un pic amortita. Ele au reusit sa “miste” publicul din fotolii.

Intr-unul din nenumaratele speech-uri de pe scena s-a mentionat ca “Jazz-ul e ca dragostea, il iubesti si nu stii de ce”, cred ca asta caracterizeaza perfect “nebunia” ce a avut loc timp de 4 zile in viata culturala a Moldovei.